Pages

Friday, December 9, 2011

Daca?

Stii, chiar ma gandeam. De fiecare data ma doare, de fiecare data simt cum mi se crapa pieptul si sangerez. Nu imi dau seama de ce... am incercat de multe ori sa gasesc un sens purtarii mele si am ajuns la concluzia ca nu voi reusi niciodata. Nu voi putea deslusi sensul durerii mele la fel cum nu voi reusi sa inteleg nici de ce din ea iese si fericirea.

De fiecare data cand vii la mine mi se inmoaie usor genunchi si simt ca daca nu te resping voi face o prostie. Simt ca daca nu te imping departe de spatele meu voi scoate cutite din coaste si tu vei fi cel care le simte. Imi pare atat de rau cand ma gandesc cate lucruri as fi putut...am fi putut sa le facem diferit, dar e deja prea tarziu. Nu ne mai ramane acum decat sa ne invartim in cercul stramt al propriilor noastre interese, care pana la un punct sunt comune. Nu ne mai ramane decat sa ne pacalim unul pe altul ca ne aflam in situatia ideala, ca am ajuns la momentul in care ne completam propozitiile, ne continuam cuvintele si ca asta ne place. Pe langa asta mai si zambim, radem mult, ne tachinam, ne aruncam pietre in drum ca mai apoi sa ne ajutam reciproc sa le ridicam. Ne afisam unul in fata altuia goi si in acelasi timp plini de secrete, de sentimente pe care le infranam fara regrete... ne complacem in situatia in care suntem la fel prin diferentele noastre si vai cat ne mai plangem unul pe altul.

Stii, azi am avut o revelatie... daca noi suntem un tot, daca noi suntem facuti sa ne intelegem asa de bine, sa simtim in permanenta nevoia de a vorbi unul cu altul atunci cand lucrurile merg cum merg, sa ne luam peste picior si mai apoi sa ne uitam unul la altul ca si cum nimic, nimic inafara de discutia noastra nu ar avea importanta? Daca atunci cand eu ma uit la ceas te vad pe tine si tu pe mine si ne uitam o singura data in zi la cadran? Daca orice ar fi nu vom recunoaste niciodata aceste lucruri, nu vom recunoaste cat de bine ne simtim unul cu altul, nu vom spune niciodata cat de eroic e sa impartim aceeasi tigara sau ca faptul ca noi am reusit sa trecem peste tot ni se pare un adevarat mister. Daca tot ceea ce ai urat vreodata la mine e defapt tot ceea ce ai urat vreodata la tine iar eu am gasit in tine ceea ce mie imi lipsea? Daca in curand o sa ne despartim complet si o sa fim ca doua bucati separate de trup care din orgoliu nu se vor suna, nu se vor cauta, nu se vor vindeca? Daca mai tarziu, in aceeasi viata, ne vom gasi din nou si ne vom da seama ca am gresit, dar daca ne vom da seama ca am gresit prea tarziu si nu vom mai putea schimba nimic?

Daca tu esti sufletul meu si eu sunt sufletul tau, si daca ne ratam, asa, din obisnuinta?

Tuesday, November 1, 2011

O sun sau...

Incearca sa nu te mai gandesti. Macar o clipa incearca sa nu te mai gandesti ce s-ar fi intamplat daca ai fi spus acele cuvinte la momentul "potrivit" sau cum ar fi fost sa nu afli niciodata ca ea a plecat. Crezi ca te simteai mai bine sa stii ca si-a luat haina de la usa si ca avea sa se intoarca in 2 sau 3 zile si sa auda ce aveai tu sa ii spui. Crezi ca te simteai mai putin rau daca ii spuneai tu ca nu o mai iubesti, daca o minteai doar pentru ca iti era frica de ce putere ar putea ea sa aiba asupra ta? Doamne cat de frica iti era sa ii dai drumul si totusi in acea zii erai convins si stiai ca intr-un fel sau altul aveai sa o faci. Nu iti pasa atunci de cum avea sa reactioneze, nu iti pasa daca era in toane bune sau daca urma sa ii provoci inca o cadere nervoasa. Singurul lucru care te interesa era sa iti ridici piatra de pe inima. Ea te facea dependent de ceva ce tu la acel timp nu iti permiteai. Iti lipseau fondurile necesare. Iti lipsea cu desavarsire prostia de care totusi urma sa dai dovada cand aveai sa dai din nou ochii cu ea.
Cum era de asteptat, ea s-a intors din calatorie dupa cateava zile. Plecase pentru ca aflase ce ai facut. Te iubea nespus, dar nu era in stare sa dea totul si sa primeasca inapoi nimc. Stia ca o iubeai, dar greseala ta era mai mult decat putea sa duca. Atunci a crezut ca un simplu bilet lasat sub pachetul de tigari avea sa te elibereze si chiar se simtea vinovata ca te tinuse "cu forta" atat de mult timp. O buna perioada a crezut ca amandoi sunteti demni de mila, mai mult ea decat tine, dar totusi intuia mai bine ca oricine situatia. Nu a plecat niciodata cu tipul ala, Daniel, intalnit in club, doar nu a iesit din casa ceva vreme.
Atunci cand te-a sunat sa te intrebe daca esti bine, spera ca si tu sa o intrebi la fel, insa tu ti-ai pus un ton fals si ai inceput sa te lauzi cat de bine iti merge si cum brusc ti-ai recapatat inspiratia. Ieri ti-a trimis un mesaj in care ti-a zis ca te-a mintit acum ceva timp, cand v-ati despartit si ca daca tot ati redevenit prieteni, ar fi bine sa iti spuna adevarul. Ti-a mai zis in mesaj ca pleaca iar din oras cateva zile si ca trebuie sa ii spui daca are vreun rost sa deschideti subiectul sau ar fi mai bine sa va prefaceti ca despartirea voastra dubioasa nu s-a intamplat si ca intre voi a fost doar relatia.
Ce faci, o suni sau ii trimiti tot un mesaj?

Wednesday, June 8, 2011

Nimic de pierdut


Stii cum e sa nu mai ai nimic de pierdut? Cum e ca orice actiune de a ta sa nu traga dupa ea nicio remuscare, niciun pacat pentru ca tie pur si simplu nu iti mai pasa de asa ceva? Stii cum e sa calci peste sentimente, peste bocete, rasete, rugaminti, nevoi, amintiri fara ca macar sa cracnesti? Ei bine, daca nu stii, lasa-ma pe mine sa iti arat cum se simte...

-Nu! Nu, chiar nu e nevoie, nu multumesc, nu ma intereseaza, nu vreau sa aflu, nu poti te rog sa......

Taci! Nu ma intereseaza parerea ta, tocmai ti-am spus, nu imi pasa, orice s-ar intampla de acum incolo eu nu mai am nimic de pierdut, nici macar pe tine! Poate e o greseala ce fac acum, sau ce urmeaza sa fac, dar e o greseala pe care mi-o asum.

-Nu ti-ai asumat aproape nimic, niciodata si acum brusc te-ai hotarat, hai mai bine sa ne calmam, esti nebuna, asta o stim cu totii si sa stii ca noi te acceptam asa, te poti baza pe noi! Doar te rog sa...

Ti-am mai zis odata, taci! Nu vad niciun noi aici, te vad doar pe tine...in mod ironic se pare ca imi recunosc nebunia doar cu tine si tu ai chef sa te transformi in mai multi. Eu nu! Asa, ramasesem la cum imi asum eu greseala...pe care intre noi fie vorba o consider pur si simplu un moft necesar pentru a imi putea continua traiul decent. Nu mi-o lua in nume de rau...simt o nevoie uriasa in a-ti impartasi toate astea, fara ocolisuri, fara subintelesuri...pur si simplu vreau sa vorbim...adica vorbesc pe sleu. Tu oricum nu vei fi niciodata in stare sa recunosti ce urmeaza sa iti spun.

-Stai, stai...adica....

Asa, imi pare rau ca te-am lasat sa crezi ca lucrurile se rezolva de la sine...ei bine nu, orice lucru bun care ti s-a intamplat...a fost din cauza mea. Mai tii minte cand am gasit bani pentru amandoi sa mergem la mare, ei bine, banii aia au fost munciti, cu o lama. Examenul de admitere? M-am culcat cu doi profi ca sa intri primul. Bursa? Unul din profi era decanul, aveam filmulete. Masina pe care ti-au luata ai tai? Se inselau unul pe altul de cativa ani si nu voiau ca tu sa afli. Tipul ala de care tot nu scapa sorata? Era gay, te iubea pe tine asa ca m-am ocupat si de el. Fata aia care semana cu mine? Placerea mea. Vaaai, dar nu incepe sa plangi, hai ca nu e chiar asa de rau, macar nu mai traiesti in minciuna, acuma stii adevarul vietii tale. Esti un ratat, e drept, dar macar m-ai avut pe mine. Si ti-a placut, ti-a placut nespus de mult sa te joci cu mine, sa faci ce vrei tu, cu mainile mele, cu capul meu, cu picioarele mele, cu corpul meu, cu ochii mei. Si mi-e mi-a placut, pana la un punct.

-Mnu...nu mai po....

Lasa, poti, mai poti...inca nu am terminat. Aseara am visat ca trebuie sa plec, dar apoi mi-ai aparut tu...care mi-ai zis ca ai nevoie de mine asa ca ne-am intalnit azi dimineata la cafea si mi-am dat seama. Esti prost si deci nu pot sa te iubesc. Vai incep sa ma satur de vocea ta. Stai!, nu te misca atat. Nu pot! Nu-mi permit sa te iubesc pentru ca asta ma tine in loc. Lumea e atat de mare si eu sa stau blocata aici, cu tine...e pur si simplu gresit. Deci, singurul lucru pe care il pot face e sa scap de tine. De asta te-am adus aici. Sunt pregatita, mi-am adunat toate resursele necesare ca sa o fac cum trebuie. Pe urmatorii 60 de km nu locuieste nimeni, in lac sunt pesti care mananca carne, mi-am ascutit inainte sa te trezesti tu toate cutitele, dar pentru ca totusi te iubesc, iti dau mai intai un glonte in cap...arma totusi v-a fi alegerea mea...revolverul e una din placerile mele nevinovate. Hahaha! Asa, sa revenim. Am trimis scrisori familiei tale care ii anunta ca pleci in strainatate cu o chinezoaica pe care ai lasat-o gravida si ca o sa mai iei legatura cu ei, dar rar, tatal ei fiind mafiot, daca afla de voi, va omoara. Asta nu stiu daca a fost o decizie inspirata, dar am facut-o deja, mai ai ceva de adaugat inainte sa ne luam adio?

-...Si eu te-am iubit cretin-o!

POC

Thursday, March 3, 2011

Baiatul si fericirea

„Se spune ca nu e bine sa te intorci in locul unde candva ai fost fericit. ”

Asa isi incepea baiatul fiecare dimineata.Citise el intr-o carte ca fericirea nu poate fi simtita decat o singura data intr-un anumit loc asa ca viata lui se schimba de la o zi la alta. Nu dormea niciodata in acelasi colt de camera, isi muta constant patul fie si cu un singur milimetru. Nu mergea la scoala pentru ca asa ar fi avut un loc fix in banca si asta l-ar fi facut nefericit. Nu avea o casa normala, traia pe o barca veche pe care o refacuse cu ajutorul unor oameni de prin imprejurimi. Prefera sa isi caute mancarea prin gradinile nesupravegheate ale vecinilor de pe mal si se deplasa prin oras cu ajutorul unei biciclete clasice, din acelea cu o roata mai mare si una mai mica.

Intr-o zi, baiatul se apropie periculos de intrarea in curtea scolii centrale. Tocmai se sunase clopotelul pentru pauza mare si in curtea interioara incepeau sa se deseneze culori si forme de siluete umane, toate diferite, vesele, zgomotoase,mult prea stridente pentru ochii si urechile lui. Avusese o tentativa de a se indeparta, de a pleca spre barca lui care nu statea niciodata locului si de a-si continua redecorarea inceputa inca de la sase dimineata, insa ceva il opri, il facu sa isi caste ochii mari si albastri, sa isi ridice sapca rosie cu reclama Coca Cola si sa stea nemiscat, intr-un singur loc, doar privind. Un zambet talamb i se contura pe buze si incepu sa dea ca un bezmetic din maini in speranta ca fata cu ochi verzi il v-a vedea. Baiatul o observa de cum iesi din scoala, soarele se opri parca pe parul ei maroniu care abia ii trecea de umeri si pe fata palida cu buze rozalii si ochi mari. Sprancenele ei incruntate si privirea taioasa ii starneau si mai tare baiatului curiozitatea. Fata, daca te uitai atent la ea, nu era cine stie ce frumusete, insa avea ceva, ca o ciudatenie, ca acel ceva ce o aducea mult peste standardelee promovate. Baiatul incerca sa o strige pana cand realiza ca nu ii stie numele si atunci se gandi sa ii zica „ochi”, simplu si la obiect. Fata insa nu se prinse ca e vorba de ea decat tarziu, pe la finalul pauzei cand si decise ca nu are ce sa vorbeasca cu un mucos cu tenisi prafuiti si maini dubios de flexibile. In cele din urma ea isi intoarse nepasatoare spatele si incepu sa calce unduit printre ceilalti elevi, stiind prea bine ca necunoscutul avea sa o urmareasca pana dupa ce intra in cladire.

Baiatul se uita nedumerit si cand Ochi disparuse, isi trase sapca inapoi peste parul zburlit si isi tara picioarele, intr-un mers leganat, parca al unui soldat lovit in razboi, catre barca ce-i servea drept casa. In acea zi el nu mai reusi sa faca nimic, statu si se gandi pur si simplu, ii rememora chipul, ochii, ii auzise parca si unele stridente ale vocii, incerca sa isi imagineze daca purta vreun lantisor sau prefera sa isi lase gatul liber, daca avea ceas sau se ghida dupa soare, daca ii placea tutunul sau era obsedata de sanatate, daca manca orez, daca ii placeau cainii, daca mergea la biserica duminica sau prefera sa ghiceasca formele din nori, daca iubea sau daca a iubit, daca si maine avea sa fie tot acolo in curtea scolii si daca de aceasta data o sa il chema catre ea sau mai bine o sa vina ea la el, singura, in blugii ei albastrii si papucii din panza bej.

A doua zi, baiatul realiza ca uitase sa isi mute patul, dar brusc, asta nu mai era prioritatea s-a numarul unu. Se imbraca repede, isi lasa de aceasta data parul descoperit si porni pe jos catre scoala, cu un ghiozdan improvizat in care aruncase doua doze de suc, cateva creioane si doua foi ingalbenite. Ajunsese din nou in jurul pauzei si de aceasta data isi facu curaj sa intre in curte, dincolo de gardul verde si fier. Astepta linistit intr-un palc de copaci pana cand o vazu. Ochi, statea singura pe o banca pe jumatate rupta si manca o bomboana rosie cu bat. Baiatul se simtea ciudat sa o vada pe fata cu sprancene incruntate stand singura pe banca insa isi lua inima in dinti, scoase dozele de suc si se intrepta cu pasi mari, caraghiosi catre ea. Aceasta ridica priviri, zambi oarecum batjocoritor si ii facu loc langa ea. Nu scosese niciun cuvant pana cand el nu incerca sa ii dea micul cadou, pe care il insfaca multumind. Avea o voce nici prea groasa nici prea subtire, insa se simtea oarecum superioritatea pe care tinea sa o afiseze. Baiatul ii intinse mana pentru a face cunostinta insa ea se intoarse cu spatele, ca si cum ar fi fost strigata din alta directie. Speriat si dezamagit el retrase mana si se trezi cu fata aproape lipita de el, boldindu-si ochii mari in ochii lui si zicandu-i: „Maine ma mut de aici. Am stat in oras 3 ani, te cunosc de undeva, stiu sigur asta...sau daca nu, atunci ne cunoastem unul pe altul, ne simtim. Eu iti zic tie Praf, pentru ca ai tenisii foarte prafuiti si nu vreau inca sa stiu cum te cheama. Daca te cunosc mai bine, o sa ma leg pe veci de tine Praf. Eu nu ma mai intorc in locurile unde am fost fericita. Pentru prima data in orasul asta am fost fericita, ieri, azi, maine plec. Sa nu te mai intorci nici tu la scoala asta Praf!”. Dupa cateva secunde ea se ridica brusc de pe banca si incepu sa se indrepte catre strada, probabil ca nu avea de gand sa se mai intoarca in acea zi, sau in oricare alta, la scoala centrala din oras. Dupa ce trecu dincolo de gardul verde din fier il mai striga odata pe baiat si ii spuse :„Daca iti place, eu pot sa fiu Ochi pentru tine!”, zambi si incepu sa topaia in josul strazii cu magazine, disparand in cele din urma din raza vizuala a baiatului.

In acea dupamiaza baiatul hotara sa se inscrie la scoala, macar pentru experienta, sa isi duca in continue cautarea fericirii in mutarile minore de spatiu si sa renunte la suc in favoarea unei noi perechi de tenisi. Isi mai promisese sa o caute pe Ochi cand v-a fi mare si sa o intrebe daca vrea sa se uite la stele cu el si in cele din urma, s-a hotarat sa renunte la bicicleta cu roti inegale in favoarea unui skateboard mai mic si mai practic.

Thursday, January 13, 2011

Flori si pepeni


S-a intamplat acum 12 ani si fix 5 saptamani. Era august cand ne-au trimis sa testam noile arme. Au ales in mod intentionat o zona pustie, secetoasa, un teren gol, numai praf si cateva adaposturi din metal menite sa reziste unor atacuri aeriene, sau cel putin asa ni s-a spus. Terenul era batator la ochi, o suprafata de aproximativ 60 km imprejmuita cu un gard gros, intarit din kilometru in kilometru de semne ce anuntau ca acolo e proprietatea statului. Asta era baza de antrenament a trupelor secrete, paravan pentru cantitatea uriasa de armament depozitata in subterane. In mod normal, mergeau maxim 10 soldati pentru activitatile de testare, desi si acest numar era mare, avand in vedere ca de multe ori nu se intorceau 10 soldati intregi. Numarul se suplimenta insa constant in ultimele trei expeditii, de la 10, am ajuns la 25. Eu eram deja in a cincea misune, nu imi era greu sa refuz o plecare, dar nu stiu de ce, atunci in august, desi mi se parea ceva ciudat, am ales sa merg. Am vrut sa vad cum vom dormi 25 de oameni in doua baraci inghesuite, ce vom manca si mai ales, cati ne vom intoarce. Proasta decizie...

Am zburat 3 ore cu un avion militar, precedura era neschimbata, avionul ateriza, aveai 10 minute sa cobori din el, dupa care decola din nou si se intorcea peste trei zile. Acolo te intalneai cu o echipa de medici, cu cei patru sefi ai echipelor de testare si cam atat. Nu exista nimeni care sa nu stie protocolul si daca cineva era ranit, atunci el asteapta pana cand se intorcea avionul, si daca medici de aici au avut grija de el, atunci avea toate sansele sa se repuna pe picioare. Mai greu era cand afla ca devine brusc somer si ca daca a ramas cu un handicap, statul nu avea oricum resursele necesare sa ii asigure un trai decent.

In prima seara a avut loc un atac, un avion care nu a fost detectat nici pana in ziua de azi, a aruncat peste zona noastra, aproape de adaposturile soldatilor, cinci bombe, toate au lasat cratere adanci in pamant si unul a nimerit intr-un buncar subteran de depozitare. Buncarul la acea vreme, era slab incarcat, din motive din nou necunoscute, oricum explozia a provocat inca una si inca una pana cand am simtit cum se crapa pamantul de sub picioarele noastre. In misiune erau cu noi 18 incepatori, se aflau acolo pentru prima oara, erau tineri si lipsiti de experienta asa ca la primul „bum” au aparut si primii fiori de panica. La vederea flacarilor, un soldat a luat pur si simplu pistolul de pe masa si si l-a bagat in gura, s-a distrus in fata noastra, din Jim a devenit doar un trup fara cap. Alti soldati, intrati in stare de soc au incercat sa gaseasca si ei tot felul de metode prin care sa-si sfarseasca mai repede infernul. Eu impreuna cu cei care erau capabili sa se controleze in astfel de situatii am incercat sa ii ajutam, ii tineam si ii legam cu bucati de materiale ca sa nu se miste, sa nu-si provoace singuri raul. Un baiat pe la vreo 21 de ani a inceput sa se tranteasca violent cu capul de perete, atat de rau ca si-a pierdut cunostinta. Altii doi soldati, tineri si ei au inceput sa se i-a la bataie, unul cu altul. Aruncau vina pe ei pentru explozii si pentru moartea lui Jim. Multi tipau si povesteau inconstient amanunte din vietile lor. Camera in care ne aflam devenise un loc al condamnatilor la moarte, asta era singurul lucru pe care toti il stiam sigur. Chair si eu am avut un moment de scapare, am distrus scaunele si mesele, am aruncat inspre usa ce dadea in cabinetul medical si am incercat cu disperare sa o sparg, sa ii aduc pe medici. Ei aveau dreptate, cel mai sigur era sa stea departe de noi, dupa zgomote, probabil credeau ca ne rupeam unii altora membrele, dar nu era asa, fiecare era pe cont propriu, in haosul provocat, nici nu aveai nevoi de ajutor pentru a muri.

Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc e ca a mai fost o explozie puternica dupa care, negru. Atat si in cele din urma o coma profunda, de aproximativ trei saptamani. M-am trezit la un spital militar din California si mi-am dat seama ca, cumva, pe traseul intamplarilor, am fost salvat. Eu si alti patru colegi am ramas in viata cu o memorie parca programata sa deruleze in fiecare secunda aceleasi imagini.
Toate astea s-au intamplat acum 12 ani si fix 5 saptamani. De atunci, statul ne trimite in fiecare luna un plic cu bani ca sa ne tinem gura. Eu nu suport sunetele inalte si in general ma afecteaza orice izbitura, orice claxonat de masina, ba chiar si sunetul intrerupatorului atunci cand aprind becul e deranjant. Nu am mai tinut legatura cu ceilalti supravietuitori, dar am auzit ca doi dintre ei s-au casatorit si unul, Fred, un prieten bun de altfel, s-a sinucis la o luna dupa ce am iesit din spital. Eu m-am retras intr-o casa la tara, departe de zgomotele orasului si am inceput sa cresc flori si pepeni. In mod ironic, de curand, langa mica mea ferma s-a prabusit un avion de lupta, pilotii au supravietuit, dar aparatul a fost facut praf. Cercetatorii au spus ca vina ar fi a unui camp magnetic puternic situat pe pamantul meu. Au zis chiar ca ar fi vorba de un fenomen indus si nicidecum natural. Ei bine, se pare ca dupa legile statului, incalcarea si distrugerea spatiului privat fara consimtamant e strict interzisa.

Sunday, December 19, 2010

Boala


-Ma simt singura...
-De ce?
-Nu stiu...e ciudat...de aseara ma simt singura...e ca si cum toti din jurul meu ar fi disparut si am ramas aici doar eu. Te-ai simtit vreodata asa? Ei bine, e un sentiment rece, aproape gol. Da! De fapt asta e, e gol...e ca atunci cand bei un pahar cu apa si il lasi pe noptiera cu cateva picaturi sclipind pe sticla. Cred ca in mine au mai ramas bucati din voi, parti mici dar care s-au evaporat totusi pana azi. Da, azi ma simt mai singura ca niciodata. Asta e ciudat...
-Ciudat?
-Da, ciudat pentru ca desi nu imi e bine...nu simt ca si cum ar trebui sa schimb ceva. Uite, in ultimul timp am inceput sa ma vindec si cred ca apogeul vindecarii mele e de fapt o constientizare a propriul sine. Acum nu mai vreau sa am din nou aceeasi boala desi daca ar veni la usa mea, eu nu as avea puterea sa i-o inchid in nas.
-Boala ta este una foarte raspandita draga mea Q2011. Clinicile noastre sunt pline de pacienti intocmai ca tine. Eu sunt mandru ca tu reusesti sa iti constientizezi povara.
-Povara! Da, asta e, boala mea e o adevarata povara. Dar totusi, parca ma simteam mai bine atunci cand stiam ca ceva imi umple corpul...creierul.
-Niciodata sa nu mai spui asa ceva. Pentru o astfel de gandire primesti un tratament intens cu 6 tipuri de medicament in insulele Galapagos, in clinicile noastre subterane. Daca iti doresti sa ajungi acolo, e de ajuns sa mai spui o singura data cat de bine iti era sa ... trecem peste. Da, eu totusi consider ca ai facut progrese majore.
-Doctore, dar singuratate asta e sanatoasa? Pe mine parca ma mananca in interior, imi stoarce fiecare celula. Te-ai uitat recent la fata mea? Am cearcane imense care nici macar daca dorm mult si sanatos - asa cum ma obliga asistentele – nu se duc. Mainile imi tremura tot mai tare si spatele ma lasa din ce in ce mai des. Doctore, ceva in mine nu e bun!
-Da, reminiscentele bolii tale. Fericirea este o infectie foarte des raspandita. Clinicile de profil din intreaga lume lucreaza la eradicarea ei si tu, care ai platit bani grei ca sa te scapam de aceasta nenorocire, trebuie sa urmezi si sa raspunzi pozitiv tratamentelor noastre. Altfel vei fi data afara din program si un alt norocos pacient va beneficia de serviciile noastre. Deci? Ai de gand sa continuam discutia in nota de la inceput sau vrei sa ne limitam la gandurile tale absurde despre necesitatea bolii tale?
- Nu stiu doctore...
-Foarte bine. Sa nu stii e un lucru extraordinar pentru ca sa ai posibilitatea sa mai primesti o sansa. Te gandesti mai bine si vei vedea ca alegerea ta ne va multumi pe amandoi.
-Dar eu nu am niciun motiv sa te multumesc pe tine, eu doar ti-am platit economiile mele pe 3 ani pentru tratamentul asta deci singura persoana care trebuie sa fie multumita sunt eu! Doctore, imi pare rau sa te anunt dar tratamentele tale sunt inacceptabile pentru organismul meu. O fi fericirea o boala grea, dar nici tu nu esti departe de a deveni o adevarata povara pentru creirul meu. Doctore, ne vedem la urmatoare intalnire, unde voi hotara daca imi place sau nu golul din mine. Pana atunci, poti totusi incerca sa cauti un nou pacient!
-Greseala ta Q2011 e castigul nostru – si implicit pierderea ta. Ne vedem maine draga mea!

Thursday, October 7, 2010

Om.

Daca ti-as spune ca de fapt am creierul mecanic? Ca nu stiu sa vorbesc decat o singura limba, ca am doar un ochi bun si pot folosi o singura mana? Daca ti-as spune ca jumatate din mine e jumatatea unei jumatati de monstru si celalalt ochi arunca tepi? Ai sa ma crezi nu-i asa? Ai sa crezi tot ce spun pentru ca vorbele mele pot fi intelese doar de partea ta de creier uman.
Ma ucide calmul tau, ma enerveaza si ma face sa-ti torn otrava in ceai cu cealalta mana, aceea pe care nu o poti vedea pentru ca e lipita de spatele tau, aceea cu care eu te tin atunci cand esti pe cale sa te impiedici si aceea pe care eu nu o mai detin de mult timp. Observa te rog incercarea mea subtila de a-ti explica faptul ca nu voi fi niciodata in stare sa iti fac rau. Vreau sa folosesc o mana care nu mai e a mea si de fapt nu vreau nimic. Tot ce incerc sa iti spun e mult mai simplu, mai banal, mai batator la ochi. Prea simplu ca tu sa intelegi, esti uman, nu ma astept la nimic bun...si totusi, eu nu sunt nici pe departe la fel de sensibila ca tine...asa ca, in terminii mei, draga Om, vreau sa-ti spun ca tin mult la tine si ca desi sunt o jumatate a unei jumatati de monstru, nu-s chiar atat de rea.
Capul meu e putin mai ascutit decat e normal sa fie, ochiul cel bun imi e usor bagat in orbita iar buzele nu se misca niciodata, cuvintele imi ies de sub ele cumva ca printr-un zid de caramida. Cand vorbesc eu se aude un huruit in spate, e de la creierul care incepe deja sa faca probleme si mai am un defect: inca nu m-am hotarat daca sunt capabila sau nu sa ma angajez undeva. Zilele trecute, Om, mi s-a propus o slujba ca vames, cica am un creier care imi permite sa fiu corecta in orice situatie. Om daca ma angajez atunci te las singur...eu nu vreau asta, dar stiu ca ai nevoie de spatiul tau, uneori pot fi ca un ghimpe de metal in coasta ta asa ca daca vreai sa te las, o sa o fac.
Om, acum ma mai crezi? Crezi ca eu ar trebui sa plec? Vrei sa-mi las si mana cu tine? Se va contopi la un moment cu spatele tau si vei uita de mine, dar asa e cel mai sigur. Om, tu vrei sa uiti de mine?